
Creștinismul
Conform Noului Testament:
1. Isus ordonă ca proprietățile materiale să fie împărțite cu păturile sociale nevoiașe (“Vindeţi-vă bunurile şi daţi milostenie” – Luca 12:33; “Oricui îţi cere, dă-i; şi celui ce-ţi ia cu sila ale tale, nu i le cere înapoi” – Luca 6:30; mai târziu comunismul literalmente avea să exproprieze oamenii, și să nu dea înapoi nimic chiar dacă proprietarii și-ar fi cerut proprietățile înapoi).
2. Mai târziu, discipolii duc această idee și mai departe, și încep să țină toate bunurile materiale în comun pentru folosul comunității (“ Mulţimea celor ce crezuseră era una în inimă şi gând şi nici unul nu spunea că vreunul din bunurile lui este al lui, ci aveau toate în comun.[…] Căci nu era nimeni printre ei în nevoie, pentru că toţi cei care aveau în proprietatea lor ogoare sau case le vindeau, iar banii obţinuţi pe lucrurile vândute îi aduceau şi-i puneau la picioarele apostolilor; apoi erau împărţiţi fiecăruia după cum avea nevoie” – Faptele Apostolilor 4:32-35. Când o parte din comunitate se plânge că nu primeau zilnic ajutor social din tezaurul comun (“văduvele lor erau trecute cu vederea la distribuirea zilnică a celor necesare”) apostolii remediază situația – Fapte 6:1-2.
3. Noul Testament pune la rubrica “Așa nu” situația a doi creștini care-și vânduseră un teren dar le aduc apostolilor ca donație doar o parte din banii rezultați din vânzare. Apostolii îi acuză că au fost influențați de Satana, și cei doi sunt pedepsiți brusc cu moartea de către Dumnezeu însuși (Fapte 5).
4. Isus dă exemplu de reducere la minim a proprietăților personale, el neavând nici măcar locuință (“Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul omului n-are unde-Şi odihni capul” – Luca 9:58
5. Isus critică bogații spunând că vor sfârși rău (Luca 12:16-20), și nu vor intra in împărăția lui Dumnezeu (“este mai uşor să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre cel bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” – Luca 18:25). Singurul remediu furnizat de Isus pentru bogați este de a “vinde tot ce ai, împarte la săraci și urmează-mă” – Luca 18:22.
6. Isus distribuie de mai multe ori mâncare pe gratis pentru mii de oameni (Matei 14:13-21; 15:32-38).
7. Isus oferă de mai multe ori asistență medicală pe gratis, vindecând bolnavi și demonizați. Isus își îndeamnă discipolii să facă la fel, tot pe gratis (“Vindecaţi-i pe cei bolnavi, înviaţi-i pe cei morţi, curăţiţi-i pe cei leproşi, scoateţi afară demonii! Fără plată aţi primit, fără plată să daţi!” – Matei 10:8
Comunismul
În jurul anului 1840, ideea „proletariatului” și a „chestiunii sociale” capătă un loc proeminent în dezbaterile politice ale timpului. Mișcările muncitorești existau deja în 1842 atât în Marea Britanie, cât și în Franța. În Franța, „comunismul” devenise obiectul atenției publice în 1840. Cuvântul fusese introdus în uz de către republicanul radical Étienne Cabet, ca înlocuitor inofensiv pentru ideea interzisă a unei republici egalitariste.
Cabet dezvăluie în cartea lui “Adevăratul Creștinism Potrivit Lui Isus Cristos” (publicată in cinci volume in 1846 cu titlul Le vrai christianisme suivant Jésus Christ) că ideile lui erau influențate de creștinismul primar. Cartea declară că scopul lui Cristos era de a stabili egalitate socială, și contrastează creștinismul primar cu ecleziasismul din vremea lui Cabet. În ea, Cabet susține că împărăția lui Dumnezeu vestită de Isus nu era altceva decât o societate comunistă. Cartea conținea și o istorie populară a revoluțiilor franceze din 1789 până în 1830.
Republicanii ultra-radicali se remarcaseră prin accentul pus pe egalitate și prin identificarea lor cu faza extremă iacobină a Revoluției Franceze. Printre ei s-au numărat și adepți ai lui Robespierre, ai lui Hébert și mai ales ai lui „Gracchus” Babeuf, care în 1796 în numele egalității încercaseră să organizeze o revoltă împotriva Directoratului (guvernul francez după căderea lui Robespierre) – de aici și identificarea frecventă între „comunism” și „babouvism”. Amintirea acestui eveniment fusese reînviată de veteranul conspirator revoluționar și supraviețuitor al complotului Philippe Buonarroti, a cărui relatare, Conspirația Lui Babeuf Pentru Egalitate, a apărut la Bruxelles în 1828. Scopul „Egalilor” fusese răsturnarea guvernului corupt al Thermidorului și înlocuirea lui cu un comitet de urgență format din „înțelepți” (o nouă versiune a Comitetului de Siguranță Publică al lui Robespierre). Scopul lui ar fi fost să-i exproprieze pe cei bogați, să preia pământurile și să înființeze o comunitate de bunuri; care va reda apoi puterea poporului, constituit de atunci ca o republică egalitară și democratică. Doctrina lui Babeuf a reapărut în cadrul societăților republicane radicale formate în urma Revoluției din iulie 1830, precum Société des droits de l’homme (Societatea Drepturilor Omului). Aceste societăți, compuse în principal din studenți și artizani din Paris, au considerat monarhia parlamentară, franciza proprietății și economia laissez-faire a noului „rege-cetățean”, Ludovic Filip, ca o „trădare”. Eforturile lor repetate la insurecție provocaseră un răspuns guvernamental din ce în ce mai represiv, iar în 1835 nu doar că societățile republicane au fost scoase în afara legii, dar și orice susținere a ideii de republică este de acum încolo interzisă.
În fața acestei represiuni, o parte a opoziției republicane intră în clandestinitate. Se formează societăți secrete, cum ar fi Société des saisons (Societatea anotimpurilor), care a încercat o revoltă eșuată în 1839 sub conducerea lui Armand Barbès și Auguste Blanqui. Acesta a fost fundalul susținerii de către Cabet a stabilirii pașnice a comunităților comuniste, prezentată în 1840 în lucrarea sa Călătorie în Icaria, o imitație laborioasă a Utopiei lui Sir Thomas More.
(Extras din cartea Karl Marx – Greatness and Illusion a lui Gareth Stedman Jones)
Comunismul lui Cabet era un sistem totalitar cu accente puritane. In comuna înființată de el în SUA, acesta interzice fumatul și alcoolul, vânatul și pescuitul din plăcere, precum și plângerile vizavi de mâncare. Ordonă liniște absolută în ateliere și supunere față de el însuși.
Homosexualitate
Comunismul de mai târziu interzice homosexualitatea, ca și creștinismul, și chiar îl pedepsește în codul penal (art. 200 in codul penal al României de exemplu).
Avort
La fel se întâmplă cu avortul, fiind pedepsiți și femeia și oricine o asistă în tentativa de avort, cu mici excepții (decretul 770 din 1966, România), cu închisoare de la 1 la 3 ani. În România, femeile care lucrau în întreprinderi erau obligate să facă anual (si chiar lunar in unele cazuri) un control ginecologic, iar medicii consemnau orice semn care ar fi putut indica sarcina sau un avort. Dacă nu erau însărcinate, erau întrebate de ce nu sunt.
Gravidele erau monitorizate lunar. Ca să dea exemplu negativ şi să sperie româncele cărora le-ar fi trecut prin cap să scape de sarcinile nedorite, regimul comunist a recurs la gesturi sinistre, fără precedent în istorie. O femeie moartă în urma unui avort empiric, fostă lucrătoare la APACA, a fost plimbată cu sicriul prin curtea unităţii, în văzul colegelor, drept exemplu negativ.
Drept pedeapsă pentru cei care nu făceau copii, comuniştii au şi întrodus taxa de celibat şi de nuliparitate. Tinerii căsătoriţi care nu aveau copii erau obligaţi să achite un impozit de 10% din venitul lunar. Iniţial impozitul viza doar cuplurile căsătorite şi fără copii, dar din anul 1977 a fost aplicat şi celibatarilor.
Mai târziu s-au înfiinţat noi instituţii (Comisia Naţională de Demografie în 1971 de pildă) şi au intrat în funcţiune alte mecanisme de constrângere şi supraveghere. Începând din anii 80, s-a decis de către Ceauşescu ca femeile să fie supuse periodic unor controale ginecologice amănunţite. Semestrial, instituţiile medicale de profil aveau obligaţia să raporteze numărul „gravidelor depistate”. Şi unele licee din România comunistă au introdus practica efectuării controlului ginecologic anual obligatoriu al elevelor (este şi cazul Liceului Pedagogic din Arad în anii 1974 – 1978).
Contraceptivele nu se găseau comerț.
În 1985, un alt decret a ridicat vârsta minimă a femeilor cărora li se permitea să facă avort, de la 40 la 45 de ani şi a micşorat-o pe cea la care puteau să se căsătorească, de la 16 la 15 ani.
Noul Testament declară că femeia este mântuită prin nașterea de copii (1 Timotei 2:15)
Divorț
Regimul comunist din România a încercat să reglementeze şi să controleze sever şi viaţa intimă a familiilor. În 1948, autorităţile comuniste au eliminat din Codul civil român articolele 254 – 276, referitoare la motivele de divorţ stabilite prin consens (care fuseseră în vigoare din 1864). Prin Legea nr. 18/1948, divorţul a devenit dependent de comandamentele ideologice ale justiţiei comuniste, iar începând cu 1966, divorţul devine posibil doar în „cazuri excepţionale”.
In Noul Testament, Isus interzice divorțul conform evangheliei lui Marcu (10:2-12). Matei adaugă o excepție însă, divorțul ajungând sa fie permis astfel doar din motive de infidelitate (Matei 19:9).
Ideologie Mono
Creștinismul afirmă că este un monoteism (in ciuda “sfintei treimi”. Figura supremă nu suferă competiție, e “geloasă” când apar competitori (“zei falși”). Abaterea de la acest principiu se pedepsea cu moartea (Deuteronom 13:6-18). Singura religie adevărată este creștinismul.
Comunismul în practică e la fel. Nu doar că partidul comunist nu permite existența altor partide și se consideră singurul fel de partid care duce la bunăstare și dreptate, și condamnă la moarte oponenții politici sau îi bagă la închisoare, ci chiar figura supremă, președintele țării (sau secretarul general al partidul comunist) are putere absolută de multe ori asupra oricui. La fel stau lucrurile in creștinism cu Dumnezeu.
Cultul personalității
Biblia e plină de osanale aduse la adresa lui Dumnezeu. Un exemplu ar fi “Zi şi noapte ziceau fără încetare: „Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, care era, care este, care vine!” – Apocalips 4:8
In comunism, virtuțile figurii supreme erau trâmbițate in mod constant la televizor, radio, cărți, în școli, etc.













Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.